Interviu: Profesioniștii

Profesioniștii ne-au dat pe spate. Au trecut cu brio printr-o serie de piese noi și curajoase de pe albumul lor proaspăt lansat. Ce lume mai e și asta, și ne-au oferit trei piese Sex Pistols, având în vedere aniversarea a 40 de ani de la Never Mind The Bollocks. Era de ajuns pentru ca un membru al publicului să se urce în fața scenei și să se arunce în mulțimea neprimitoare, într-o încercare de a-și retrăi tinerețea.

Deși au pierdut câțiva membri, The Professionals au cântat la lansarea albumului lor în The Garage ca și cum ar fi cântat împreună de ani de zile. Înainte de spectacol, i-am întâlnit pe fostul Pistol Paul Cook și pe carismaticul lor frontman Tom Spencer în The Courthouse Hotel pentru a afla mai multe despre reaprinderea sunetului Profesioniștii.

So, how did Ce lume mai e și asta come about?

Paul: Am început cu cei trei membri originali minus Steve Jones. Suntem toți de aici, iar Universal tocmai lansase o retrospectivă a Profesioniștii și ne-am gândit să ne strângem și să ne distrăm puțin și să începem să cântăm. A sunat grozav. Steve nu avea de gând să se implice pentru că este în LA, așa că l-am adus pe Tom și de acolo a pornit totul, de fapt. Nu am vrut doar să cântăm toate melodiile vechi. Așa a apărut noul album. Practic, am mers mai departe, pentru că e o nouă formulă, o nouă trupă Professionals și un nou album.

Tom: Titlul este ultimul lucru pe care l-am făcut. Paul a venit cu el… e de fapt un vers dintr-una din melodii, numită ‘Rewind’. Și bineînțeles, când alegi un titlu acum, verifici că nu l-a mai folosit nimeni și singura dată când l-am găsit era o piesă de Bowie de pe Low care împlinește anul acesta 40 de ani.

Care a fost primul cântec pe care l-ai scris?

Tom: Am făcut câteva piese și le-am scris împreună cu chitare acustice și am rezervat repetiții. Relația noastră de scris a evoluat pe parcursul albumului.

Paul: Le făceam pe serii de câte trei, de fapt. Am scris trei cântece; „New Generation” a fost primul și am progresat de acolo. Cum a zis Tom, stăteam pur și simplu cu chitările acustice și ne dădeam idei unii altora.

Ce te-a inspirat pentru omagiul adus lui Lemmy și Bowie în ‘Gone, Going, Gone’?

Tom: Ei bine, melodia asta e singura de pe album creditată întregii trupe. Era un riff vechi care nu a fost folosit niciodată pentru Profesioniștii originali. Doar riff-ul de început, așa că l-am dus înapoi la planșă. Există o poveste faimoasă despre cum Steve Jones a spart Hammersmith Odeon și a furat o grămadă de echipament de la David Bowie între ultimele spectacole Iggy Stardust - asta e notoriu. Când lucram la Hammersmith Odeon în adolescență, Motörhead erau în turneu și instalația lor de lumini „bomber” a fost furată. Așa că, bineînțeles, când au murit la o lună distanță unul de celălalt, am văzut o legătură frumoasă. Nu doar între cei doi, ci și între mine și Steve Jones. Și apoi a apărut un set de versuri.

Ai menționat mai devreme pe Bowie… există o temă?

Tom: E altceva. Ne jucam de-a jocul numelor și ce ar rezuma toate cântecele. „Ce-i cu lumea asta?” e o afirmație destul de puternică. E o întrebare sau un semn de exclamare? Dar e ambele, nu?

Paul: E doar un comentariu despre ce se întâmplă; unde suntem, în momentul de față. E ca și cum ai ridica mâinile în aer și ai spune „ce dracu’ se întâmplă?”, știi? Albumul, ca melodii, e personal, de fapt. Pur și simplu, despre cum crești, cum îmbătrânești urât.

Ai încheiat albumul cu „Monkeys”, care este un omagiu adus liderilor mondiali? 

Paul: Da, e cam în aceeași direcție cu ce se întâmplă momentan. Oameni sau oi... mai degrabă urmărind oi.

Tom: Idioti care urmează idioți. Ca Donald Trump... e disperant. Nu prea atingem subiecte politice, dar ăsta e cel mai aproape punct în care ajungem. Nu prea ai ce să faci în privința asta. Majoritatea lumii e proastă ca vaca. E corect să spun asta?

Paul: În momentul de față, trăim vremuri nebunești. Cred că întregul album este o reflecție asupra acestui lucru, de fapt. Scriuem pur și simplu despre ce se întâmplă cu noi în lumea de azi.

Tom: Eram în America, făceam niște presă, când s-a întâmplat împușcătura aia din Las Vegas. Așa că răspundeam la întrebări de genul ăsta, apoi se întâmplă așa ceva. Și în aceeași zi, Donald Trump are o problemă... e o nebunie. Un post de radio a vrut să-l pună pe Ted Nugent după ce au anunțat chestia. E membru al NRA (National Rifle Association)! E o nebunie!

Ai și un cântec despre Extremadura - este despre acel loc?

Paul: Așa este. Mi-a venit ideea cu „Extremadura” când conduceam prin Spania. Conduceam prin zona rurală și simțeam cu adevărat locul. Era ca un fel de cântec de autodescoperire într-un fel de pelerinaj și trăiam, pe de altă parte, ce e minunat în viață. Era un loc spiritual, într-adevăr.

Voiam să întreb despre invitați... Cum ai știut pe cine să suni?

Paul: Nu a mers cu chitaristul original și ne-am despărțit, din păcate. Asta a lăsat un post vacant pentru o altă chitară. L-am rugat pe Steve să facă niște chitară, ceea ce a fost grozav. Chiar a fost ok cu noi să facem Profesioniștii fără el. Așa că m-am gândit, avem un loc liber aici, hai să scot agenda telefonică să sun niște prieteni.

Tom: Apropo, are o agendă foarte mișto. Nu e ca o agendă normală.

Paul: Așa că i-am sunat și au fost toți foarte entuziasmați. Ceea ce a fost minunat. A fost nevoie de puțină convingere cu unii dintre ei, dar cu perseverență, am ajuns la final.

Tom: Persuasiunea era doar pentru cei leneși. Am descoperit că unii dintre ceilalți tipi, Duff McKagan și Billy Duffy, erau fani înrăiți ai Pistols când erau copii, fiindcă erau puțin mai tineri. Așa că le plăcea să participe, ceea ce era grozav. Persuasiunea cu Steve Jones… nu prea iese… și Mick Jones.

Paul: Au fost Jonesii. N-a fost o problemă, doar că au nevoie de puțină insistență.

Tom: Apoi, l-am adus și pe Chris McCormack ca invitat pe album și am avut și câteva concerte doar ca invitat, dar apoi s-a potrivit mănușa – a fost grozav. Următorul album pe care îl facem, va fi prezent cum trebuie.

Deci, cât timp a durat să puneți albumul cap la cap?

Paul: Un an cu pauze. Lucram pe loturi… E mult ca să faci un album? Zak Starkey, fiul lui Ringo, a fost foarte amabil să ne împrumute studioul lui ca să înregistrăm toate piesele de acompaniament. Am terminat cu Dave Draper în Tower Studios în Worcester. Acolo am terminat. A fost cam împrăștiat totul.

Tom: Deci treci de la conacul de milionar al lui Zak Starkey la fostul buncăr de război al lui Dave Draper dintr-o zonă industrială de lângă Worcester. Două extreme, dar cred că am surprins aceste extreme. Dave Draper este un producător grozav și nu poți face altceva decât să asculți discul. Pe când, îți poți imagina casa lui Zak Starkey? E plină de chestii cool.

Te distrăgeai ușor?

Tom: Are unele dintre cele mai tari memorabilii din lume. Era un indicator pe care scria „drumul șui”, și am întrebat ce-i cu el? Și mi-a zis că-i indicatorul lui John și Yoko din perioada în care tatăl lui stătea în casa lui John Lennon.

Paul: Zici parcă e o decupare live a lui Marc Bolan, zicând "Lui Zak, toate cele bune". Poze peste tot... e grozav.

Tom: Cel mai important, o poză cu el când era mic, stând în poala lui Keith Moon și aparent ei au spus mereu că s-a născut să facă treaba asta pentru că Zak Starkey cântă acum în The Who. Deci e un fel de genial.

Paul: Un mediu grozav de lucru. Am avut timp să digerăm ce am făcut. Aș fi urât să intru acolo și să fac totul în 28 de zile. Poate că ar merge uneori, dar a fost bine să avem timp să stăm puțin pe margine, să ascultăm și să ne întoarcem. A fost bine că am avut timp să facem asta.

Mă întrebam dacă, fiindcă sunteți pe Pledge Muzică, întregul proces a fost mult mai ușor?

Paul: Tom a avut ideea să facem asta pe Pledge. Eram puțin sceptic în legătură cu asta. Dar a fost minunat, reacția a fost minunată. Îți oferă acea siguranță, sincer, dacă nu ai banii și timpul să faci un album așa cum vrei să sune, fără să te grăbești și să te gândești „oh, câți bani ne-au mai rămas?”.

Tom: Promisiunea noastră a depășit acum 500%. Nu am fost lacomi să stabilim un obiectiv mare, am stabilit un obiectiv a ceea ce cheltuisem deja. Acum, pentru că l-a depășit, trebuie să gândim ca o casă de discuri și să ne gândim pe ce trebuie să cheltuim acei bani. Nu vom merge la pub cu ei. Am putea angaja un agent de presă. Am putea deveni o casă de discuri. Și am obținut două contracte de înregistrare din asta, unul în America și unul în Germania, iar ei fac lansări separate și asta datorită publicității generate de Pledge. E foarte frumos!

Paul: Merge bine, ceea ce e o schimbare plăcută. Fiind în trupe înainte, totul e atât de haotic. Mă grăbeam în ultimul moment. A fost frumos.

Deci, crearea unui album este partea ta preferată din a face parte dintr-o trupă?

Paul: Modul în care a mers ăsta, a fost minunat. Uneori poate fi o corvoadă. Eu și Tom am fost cam principalii scriitori și cei care au înregistrat pe ăsta. Alteori, când ai patru sau cinci oameni implicați, poți avea pur și simplu prea multe opinii și fiecare vrea asta și aia. Devine un pic prea controlat. A fost minunat doar cu noi doi.

Tom: Cred că ideea e să le faci pe amândouă. Dar când ai făcut turnee foarte lungi, abia aștepți să ajungi acasă și să faci un album. Deci, ideea e să alternezi. Acum e timpul pentru autobuze de turneu!

Există deja un tur?

Paul: Cred că trebuie să le dăm oamenilor timp să digere chestiile noi. Poate facem unele spre sfârșitul anului.

Și sunt 40 de ani de Never Mind The Bollocks... O să cânți vreo melodie Sex Pistols la lansare?

Paul: Doar de dragul vremurilor trecute. Oricum nu prea le mai cântăm cu Profesioniștii. Ne-am gândit, fiindcă e fix ziua, 40 de ani, ne-am gândit să facem vreo două, da.

Cum ai ales melodiile?

Paul: Cele mai ușoare de învățat.

Tom: Era un membru anume al trupei care nu putea înțelege rachetofizica.

Paul: O să cântăm "Bodies" și "Pretty Vacant". De ce nu!

Noul album Profesioniștii Ce lume mai e și asta este disponibil acum.

Save